E indeajuns de mult timp..

E indeajuns de mult timp..

Jun 17

Din când în când mi-aduc aminte de ceea ce a scris Octavian Paler. Îi dau de fiecare dată dreptate, mi-aduc aminte de ceea ce e important, re-organizez, re-prioritizez tot, dar … la un moment efectul se duce. Dar un cuvânt, o persoană, un moment, mi-aduce aminte din nou de …cuvintele de mai jos. Înșirate ca niște mărgele pe un șirag, cu o logică atât de simplă, cuvinte pe care le folosești zilnic, dar care cumva, aliniate astfel, reușesc să fie mai pline de înțelesuri decât ar putea fi vreodată.

Avem timp pentru toate.

Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.

 

Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.

Există și variante mai lungi, continuate cu “Am învățat”… dar cred că fiecare învăță lucruri diferite de-a lungul vieții, deși lecțiile sunt accesibile tuturor.

Mie mi-au schimbat necunoscuți viața. Mi-au rămas adânc întimpărite pe suflet, de parcă ar fi scrise cu litere de foc, cuvinte simple, întrebări cărora încă mintea mea le caută rezolvare.

Timp, este, destul, pentru toți. Important e ce alegi să faci din el.

A trecut un an…

A trecut un an…

Mar 14

Cuvintele nu pot descrie ziua de 14 martie, de acum un an. Dar eu vreau ca ziua aceasta să nu rămână o simplă filă în calendar….

Acum un an, soțului meu i s-a redat dreptul la o viață normală, prin transplant renal. Uitându-mă în urmă, am doar momente de luciditate, restul este o ceață amețitoare, un vârtej de vești rele, amestecat cu frânturi de speranță. Momente în care am picat, în care voiam să nu mă mai ridic de jos și lumea toată părea că se dărâmă peste mine.

După un an, lucrurile stau bine. Mai că nu-ți vine a crede, privindu-l, că are o cicatrice ce îi străbate vintrele. A trecut un an și aproape că nu știu unde s-a dus. Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Eu cred că te face și mai atent la ceea ce este cu adevărat important. Mai puternic, nu știu, știu doar că te lasă cu o frică ascunsă…

Nu vreau să vorbesc despre cum l-a schimbat pe el experiența asta, pentru că nu este locul meu, însă pot vorbi despre cum m-a schimbat pe mine…

În ultimul an mi-am pierdut mult din încrederea în mine. Iar revelația a venit doar astăzi. Am reușit timp de un an să mă ascund atât de bine și de mine, să mimez o persoană curajoasă, extrovertită, veselă, când de fapt frica este cea care m-a pus în mișcare. Am rămas cu frica că aș putea rămâne singură, așa cum am fost în cele aproape 2 luni cât EL a fost în spital. Și singură nu fizic, cât psihic. Fără acel companion care știe ce vrei să spui doar dintr-o privire, fără acea persoană care te cunoaște mai bine decât crezi tu că te cunoști pe sine și care te ajută să-ți descâlcești ițele minții când tu deja renunți, pentru că te-ai pierdut.

Nu-mi pot imagina cum i-a fost pe un pat de spital, în zona sterilă, când ne puteam doar vedea printr-un geam și nu ne puteam atinge, însă știu cât de tare mi-a lipsit sunetul răsuflării lui în nopțile nedormite și îmbrățișarea lui somnoroasă dimineața… Sună egoist, probabil, dar când nu a fost iubirea egoistă?

Sunt momente în viață când începi să prețuiești ceea ce ai, dar de cele mai multe ori acestea vin doar când ești pe marginea prăpastiei… Nu mulți au parte de ceva sau cineva să îi oprească, sunt puțini cei care învață din greșelile altora să spună “stop”.

A trecut un an și ceea ce mi-am propus a fost atins – fără evenimente medicale majore. Pentru următorul an îmi propun să învăț să spun “stop”.

Paginile de Facebook, noile forumuri?

Paginile de Facebook, noile forumuri?

Jan 29

Mi-aduc aminte – deh, am ajuns la vârsta aia la care “pe vremea mea” are sens – că pe la începuturile mele de socializare în online, eram mare fan al forumurilor. Aveam conturi pe vreo 2 sau 3 forumuri de reviste pentru femei și chiar am legat prietenii cu fetele întâlnite acolo. Ba uneori, la întâlnirile din offline, mai aveam parte și de câte o prezență masculină.

Forumurile mi-au clădit, pe undeva, personalitatea. Chiar discutam cu una dintre prietenele pe care care forumul revistei Bolero ne-a legat că multe dintre puștoiacele de astăzi, care se aprind ușor într-o discuție pe Facebook, nu au experiența și coerența în discuție pe care un forum ți-o clădește. Și da, îmi permit să spun puștoiace, anul acesta fac 29 de ani și nu mi-e nici frică nici rușine de asta.

Ideea e că pe un forum se crea un topic și apoi se încingea discuția. Discutam absolut orice cu fetele, aveam secțiunile noastre speciale, în care ne cunoșteam mai bine, legam prietenii virtuale pe care apoi le aduceam în offline. Desigur, aveam și ceva mai multă vreme de “pierdut”, dar aflam și lucruri noi, interesante, studiam mesajele altora ca să-mi  fac  o idee despre persoana cu care comunicam. Da, am avut parte și de mici scandaluri, vendete personale, dar asta este cu totul altă poveste, lăsată undeva, în urmă, motiv de zâmbete cu subînțeles, cel puțin pentru mine.

Forumurile au căzut, încet-încet, în desuetudine. Mai rezistă încă pe metereze forumurile specializate sau forumurile private, unde comunitățile s-au creat de mult. Le-au luat locul rețelele de socializare, iar acum Facebook este complet pe val. Grupuri, pagini, comunitățile nu mai sunt interesate de discuții în topicuri, ci mai mult de voyeurism virtual, prin viețile altora. Însă paginile de Facebook parcă-parcă tind să reînvie forumurile de altă-dată…Mesaje de dimineață, la cafea, întrebări și răspunsuri, discuții pe marginea unei fotografii sau unui articol.

Văd că apar din ce în ce mai multe pagini care nu au neapărat un brand sau un proiect online sau offline în spate. Pagini pe care utilizatorii le crează strict cu scopul de a aduna oameni cu care împart aceleași interese sau vor pur și simplu să îți creeze propriul spațiu de comunicare.

Să fie aceasta noua formă de comunitate a online-ului? S-au mutat forumurile pe paginile de Facebook? Voi ce părere aveți?

Ce faci cand esti muscat de un caine

Ce faci cand esti muscat de un caine

Jan 19

Nu credeam să fiu tocmai eu cea care să scrie o asemenea postare, însă da, s-a întâmplat. Am fost mușcată aseară, de un câine fără stăpân.  Pe strada pe care o folosesc de mai bine de 6 ani de zile, pentru a mă întoarce acasă de la metrou.

Nu am făcut nimic deosebit de ce fac în fiecare zi, adică merg către casă, împreună cu alte persoane care folosesc aceeași rută. Este singura stradă care duce către blocuri, de la metrou. Aseară un câine s-a apropiat de mine. Nu mi-e frică de câini, nu am avut niciodată frică de ei, am unul acasă și chiar am obiceiul să mă opresc să mă joc cu ei, dacă par blânzi.

Câinele nu a dat absolut niciun semn că ar putea deveni agresiv. S-a îndreptat către mine, ne-am uitat unul la celălalt, mi-am continuat drumul…ca să mă pomenesc cu o durere ascuțită în picior. Am țipat, mi-a dat drumul și..cam asta a fost. Nu lătrat, nu mârâit, nimic. Pur și simplu m-a capsat.

Ajunsă acasă, am văzut că am fost capsată binișor, că a curs sânge și că pielea este lezată. Am spălat rana cu apă, mi-am luat o pereche de pantaloni comodă și largă, pentru că era clar că voi ajunge la spital și nu voiam să se frece materialul pantalonului de picior. Între timp, am văzut că rana se umflase și o simțeam pulsând.

Până să vină soțul meu să mergem la spital, am căutat pe net locațiile în care pot face vaccinul antirabic. Ei bine, primele rezultate pentru “centre vaccin antirabic București “sunt de pe forumul Softpedia, apoi vine Sfatulmedicului.ro și…un articol de la Libertatea, din 2008. Vă vine să credeți sau nu, articolul scurt și la obiect, de la Libertatea, mi s-a părut cel mai ok. Am aflat unde se face vaccinul, că este gratuit și cam în ce constă tratamentul.

Mai exact, în București există un singur centru unde se face vaccinul antirabic și așa este în toată țara. Vaccinul se face la Institutul Dr. Matei Balș, la camera de gardă pentru adulți. Există un cabinet special, unde trebuie să mergeți pentru a vă completa datele, inclusiv date despre locul unde s-a întâmplat nefericitul eveniment. Apoi mergeți să faceți consultația. Vi se prescrie o rețetă de antibiotice, pentru a preveni eventualele boli pe care le puteți contacta, apoi mergeți să vi se curețe rana și să faceți primul vaccin antirabic și vaccinul antitetanos. În aproximativ jumătate de oră am terminat cu vaccinurile și consultația.

Vaccinul antirabic se face în braț, nu se mai face în burtă, și nu este mai deloc dureros. Pentru că este vorba de un câine fără stăpân, trebuie să mai fac două – unul la 7 zile de la mușcătură și unul la 21 de zile.

Vaccinarea se face gratuit și indiferent de statutul de asigurat al pacientului. Vaccinul antitetanos este mai dureros, se face tot în braț și credeți-mă că mă simt de parcă am tras de fiare la sală astăzi, îmi simt mușchii brațelor tensionați.

Rana mea nu mai este la fel de umflată ca ieri seară, însă a devenit mov și tare. Nu am mai fost mușcată de câine până acum, dar tind să cred că este normal. Oricum, pentru liniștea mea, antibioticul îl iau cu sfințenie. Turbarea la oameni, tratată, lasă sechele, iar netratată…se lasă cu dat ortul popii.

Pentru a evita să treceți prin ce am trecut eu, iată ce vă recomand:

1. Nu mergeți pe străzi unde știți că se adună câini. Nu vă bazați pe faptul că sunt mai multe persoane pe strada respectivă, pentru că erau cel puțin 5 persoane pe lângă mine, aseară. Eu am fost mușcată.

2. Dacă vă iese un câine în cale, încercați să îl ocoliți, chiar dacă pare docil. Cel care m-a mușcat pe mine nu a dat niciun semn că ar putea deveni agresiv.

3. Dacă latră, mârâie, începe să alerge, nu începeți să alergați și voi! Opriți-vă, luați o postură cât mai fermă și strigați “Marș” cu o voce fermă. Din proprie experiență vă spun că funcționează.

4. Dacă sunteți prins de picior, nu trageți. Riscați să vă faceți o rană și mai mare sau să provocați o nouă mușcatură. Încercați să vă eliberați repede, dar ferm și calm. Știu că sună aberant, când spun “cu calm”, dar încercați să nu vă panicați!

5. Dacă ați fost mușcați, spălați rana cu apă, maxim apă și săpun. Nu folosiți spirt, ci maxim apă oxigenată. Apoi mergeți cât mai repede la centrul de vaccinare antirabică. Nu evitați vaccinul de frică sau mergeți pe ideea că nu vi se poate întâmpla vouă!  Cu turbarea nu este de glumit! Orice animal vă mușcă, nu numai un câine, și chiar dacă îl cunoașteți, vaccinul trebuie făcut! Animalele pot să vă lase cu tot felul de boli care pot fi prevenite!

6. Mergeți la timp să faceți toate vaccinurile, în zilele în care vi s-au trecut pe fișă. De la Institutul Dr. Matei Balș primiți o foaie pe care vi se scriu datele.

Nu mi se pare deloc în regulă că în București există un singur centru de vaccinare, și acesta destul de departe, pe lângă Parcul Circului. Problema câinilor vagabonzi există și deși așa este în orice țară civilizată, trebuie să admitem că la noi problema este ceva mai mare. Cred că ar trebui înființate astfel de centre în fiecare sector al Bucureștiului.

Știu că sunt mulți apărători ai animalelor în România și nu vreau să intru în polemici legate de ce ar trebui să facem cu toți câinii de pe stradă. Iubesc câinii, am unul acasă și nu cred că toți sunt agresivi. Însă atâta timp cât pe o stradă destul de circulată seara, cu oameni în jur, am fost mușcată, stau să mă întreb dacă totuși nu ar trebui să facem ceva! Câinele care m-a mușcat își face veacul într-o curte Rosal, deci are contact cu oamenii, știu sigur că sunt hrăniți, nu avea niciun motiv să mă muște, mai ales neprovocat. Sunt o piticuță, nu am vreo postură amenițătoare, nici nu aveam mâncare în geantă, să îi ofer măcar prezumția că era înfometat.

Pe strada aceea vin copiii de la metrou, de la școală! Eu nu m-am speriat prea tare, mi-am păstrat calmul, nu am tras de picior să îl întărât, pur și simplu m-am oprit și l-am îndepărtat oprindu-ma brusc. Am avut noroc că s-a speriat și câinele. Dacă un copil ar fi fost în locul meu, nu vreau să îmi imaginez cum ar fi ieșit.

Probabil o sa îmi caut un aparat cu ultrasunete, pe care să îl port cu mine de acum înainte. Nu o sa militez pentru eutanasierea câinilor vagabonzi, clar nu asta este soluția. Însă cred că toți ar trebui să propunem soluții, pe care să le discutăm și să ajungem la cea care să rezolve problema.

Aștept propuneri!

Mintea mea, ma cheama la ea

Mintea mea, ma cheama la ea

Dec 12

Anul acesta a fost unul al încercărilor, al începuturilor, al eșecurilor și al izbânzilor, al învățăturii, al..al de toate, amestecate, un fel de cocktail care din când în când a devenit Molotov și mi-a explodat cu putere în față.

Nu știu cum se face, dar timpul pare că se contractă la sfârșit de an, de parcă timpul, cumva, de la 1 ianuarie va înceta să mai curgă și noi vom rămâne toți suspendați, undeva, în aer. Văd că toată lumea se agită – Unde mergem de Crăciun? Unde mergem de Revelion? Ai luat cadouri? Ce gătești? Răspunsurile mele sunt cele mai simple din ultimii ani.

Anul acesta voi sta acasă, cu familia mea. Familia mea înseamnă eu, soțul meu și minunea noastră de cățelușă ( despre care am aflat că ar fi westichon până la urmă, nu bichon, cum credeam). Nu vreau tam-tam, nu vreau să îmi aud rudele că vor să trecem și pe la ei, nu vreau chefuri și beții de final de an, că de, o dată pe an e Revelion.

Nu, nu, nu! Refuz ca sărbătorile acestea să devină un maraton al încercărilor de a mulțumi pe toată lumea – hai la ai mei, hai la ai lui, dar nici pe-ăia și pe-ăilați nu i-am mai văzut de mult….Nu! Sunt obosită, vreau ca mintea mea să poată să își ia răgazul de a-și așeza gândurile, de a putea înțelege în ce direcție a pornit și care este calea cea mai bună pentru a merge înainte.

Am nevoie de a sta ceva mai mult timp cu mine, de a mă înțelege pe mine și mai ales, de a face pace cu mine. Sărbătorile astea vreau să fie despre liniște și afecțiune. Vreau să mă uit în spate și să zâmbesc, iar privirea în față să îmi fie plină de speranță.

Sunt undeva la limită, număr zilele până când mintea mea poate intra in repaos total. Funcționez undeva la limită, din inerție, poate din dorința de a nu ceda pe ultima sută de metri. Apropos, de ce ultima sută de metri? De ce finalul de an este văzut ca și un sfârșit, în loc să fie un început?

Îmi promit mie că în 2 săptămâni voi fi o egoistă, care nu se va gândi decât la cum să îi fie mai bine, cum să doarmă mai mult și cum îi vin pijamalele alea noi, pe are a dat o căruță de bani la Accesorize, fix pentru perioada următoare.

Pe voi în ce stare de spirit vă prind sărbătorile?

#Blogjuan-ul…meu. Romantic, desigur!

#Blogjuan-ul…meu. Romantic, desigur!

Nov 16

Fac parte din juriul #BlogJuanMai este puțin, atât de puțin, până vom afla care este destinația #BlogJuan – Paris sau Amsterdam. În mintea mea, speram că vor fi mult mai mulți bloggeri romantici. Speram că de data aceasta amuzanții se vor pondera, pentru a lăsa loc liber romanticilor. Pentru că, să recunoaștem, romanticii nu mai au loc de amuzanți ( eu vă iubesc oricum articolele, băieți,nu discriminez).

De când mă știu am fost rățușca cea urâta. Da, da, cea care urma să afle că de fapt este o lebădă. Revelația mea încă nu s-a produs, cineva va trebui să vină la un moment dat să-mi spună ce sunt de fapt, de ce nu îmi găsesc locul atât de ușor ca alții, însă până atunci, voi susține neînțeleșii, așa cum, câteodată, sunt și eu.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc articolele înscrise în concurs. Am cochetat chiar cu ideea de a părăsi tabăra romanticilor, pentru amuzanți. Am așteptat cu sufletul la gură continuarea poveștii lui Augustin Radu. Ah, dacă nu ar fi fost atât de amuzant, ar fi avut votul meu.

Am citit articolele romanticilor căutând acel ceva care să îmi aducă un zâmbet pe față, acel ceva care să mă facă să spun – știu prea bine ce vrei să spui, acea bucățică de suflet transpusă în cuvinte. Bogdan Antohe este un romantic non-conformist ( pot să spun așa ceva?), dar parcă aș fi vrut mai mult…

La Gabriel Aldea am văzut mai mult, parcă paginile au devenit ceva mai transparente, lăsând să se vadă autorul…dar setea mea de romantism vrea mai mult!

La Vasile Manu ( I will not troll, I will not troll, I will not troll) am găsit mai degrabă întrebări decât răspunsuri. Dragul meu, romantismul nu costă, chiar nu costă… Nu cina, savarina sau filmul sunt cele care atrag o fată, ci…compania.

Povestea trandafirului lui Bogdan Fechita, recunosc, m-a impresionat mult. M-am putut vedea în locul ei, al Anei, o poveste scrisă într-adevăr de un suflet romantic….

Apoi Alex Dima ne spune că el învață să fie romantic, la cei 18 ani ai lui. Citindu-i articolul, l-am înțeles, am rezonat, am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că am …doi preferați.

Dintre cei doi, Bogdan Fechita și Alex Dima, îl aleg pe ultimul. De ce? Pentru că…are potențialul unui bărbat mare. Pentru că îmi place că la 18 ani, pare a fi învățat deja lecțiile pe care viața ți le oferă mai târziu, pentru că…m-a făcut să zâmbesc gândindu-mă la generația nouă, m-a făcut să am încredere din nou că tinerii de azi vor fi adulți puternici.

Așadar, votul meu pentru #BlogJuan se duce către Alex Dima. Îi doresc din suflet să câștige, sunt sigură că noi toți ne-am bucura de amintirile lui pariziene, transpuse în poze.

Mi-au plăcut toate articolele scrise pentru #BlogJuan, amuzante și romantice, îi felicit pe absolut toți participanții, am citit cu mare drag și articolele care nu au trecut de prima fază.

Ei, dragii mei, #BlogJuan-ul meu este un june romantic, pasionat de fotografie. Go, go, Alex!