#Blogjuan-ul…meu. Romantic, desigur!

#Blogjuan-ul…meu. Romantic, desigur!

Nov 16

Fac parte din juriul #BlogJuanMai este puțin, atât de puțin, până vom afla care este destinația #BlogJuan – Paris sau Amsterdam. În mintea mea, speram că vor fi mult mai mulți bloggeri romantici. Speram că de data aceasta amuzanții se vor pondera, pentru a lăsa loc liber romanticilor. Pentru că, să recunoaștem, romanticii nu mai au loc de amuzanți ( eu vă iubesc oricum articolele, băieți,nu discriminez).

De când mă știu am fost rățușca cea urâta. Da, da, cea care urma să afle că de fapt este o lebădă. Revelația mea încă nu s-a produs, cineva va trebui să vină la un moment dat să-mi spună ce sunt de fapt, de ce nu îmi găsesc locul atât de ușor ca alții, însă până atunci, voi susține neînțeleșii, așa cum, câteodată, sunt și eu.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc articolele înscrise în concurs. Am cochetat chiar cu ideea de a părăsi tabăra romanticilor, pentru amuzanți. Am așteptat cu sufletul la gură continuarea poveștii lui Augustin Radu. Ah, dacă nu ar fi fost atât de amuzant, ar fi avut votul meu.

Am citit articolele romanticilor căutând acel ceva care să îmi aducă un zâmbet pe față, acel ceva care să mă facă să spun – știu prea bine ce vrei să spui, acea bucățică de suflet transpusă în cuvinte. Bogdan Antohe este un romantic non-conformist ( pot să spun așa ceva?), dar parcă aș fi vrut mai mult…

La Gabriel Aldea am văzut mai mult, parcă paginile au devenit ceva mai transparente, lăsând să se vadă autorul…dar setea mea de romantism vrea mai mult!

La Vasile Manu ( I will not troll, I will not troll, I will not troll) am găsit mai degrabă întrebări decât răspunsuri. Dragul meu, romantismul nu costă, chiar nu costă… Nu cina, savarina sau filmul sunt cele care atrag o fată, ci…compania.

Povestea trandafirului lui Bogdan Fechita, recunosc, m-a impresionat mult. M-am putut vedea în locul ei, al Anei, o poveste scrisă într-adevăr de un suflet romantic….

Apoi Alex Dima ne spune că el învață să fie romantic, la cei 18 ani ai lui. Citindu-i articolul, l-am înțeles, am rezonat, am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că am …doi preferați.

Dintre cei doi, Bogdan Fechita și Alex Dima, îl aleg pe ultimul. De ce? Pentru că…are potențialul unui bărbat mare. Pentru că îmi place că la 18 ani, pare a fi învățat deja lecțiile pe care viața ți le oferă mai târziu, pentru că…m-a făcut să zâmbesc gândindu-mă la generația nouă, m-a făcut să am încredere din nou că tinerii de azi vor fi adulți puternici.

Așadar, votul meu pentru #BlogJuan se duce către Alex Dima. Îi doresc din suflet să câștige, sunt sigură că noi toți ne-am bucura de amintirile lui pariziene, transpuse în poze.

Mi-au plăcut toate articolele scrise pentru #BlogJuan, amuzante și romantice, îi felicit pe absolut toți participanții, am citit cu mare drag și articolele care nu au trecut de prima fază.

Ei, dragii mei, #BlogJuan-ul meu este un june romantic, pasionat de fotografie. Go, go, Alex!

Obsesie indecenta

Obsesie indecenta

Nov 10

Poate că titlul anunță un articol cu năbădăi, însă vă asigur că până la final, dacă veți reuși să ajungeți acolo, veți zâmbi amar…

Am ajuns la concluzia că obsesia mea indecentă, care îmi ocupă cea mai mare parte a minții și de multe ori și a sufletului, nu este vreun El ispititor și nici vreo superficială pereche de pantofi Laboutin. Ci, nici mai mult, nici mai puțin decât…munca.

Mai exact neastâmpăratul simț al datoriei, care nu mă lasă nici în momentul ăsta să prăjesc în tihnă, ca o nevastă bună ce ar trebui să fiu, amărâții ăia de cartofi, care ar trebui să fie parte din cină. Atunci când intru într-un proiect – modul meu de a îmi denumi munca – am prostul sau bunul obicei, depinde din ce parte a mesei privești lucrurile, să mă dedic trup și suflet. Consider că atunci când te alături unei echipe, semnezi un angajament – acela de a da tot ce e mai bun din tine, în sprijinul proiectelor în care echipa este implicată. Dacă nu ești dispus să dai tot ce ai mai bun, atunci mai bine nu te mai implici.

Și din simțul ăsta mărit al datoriei, în mine se nasc întotdeauna monști. Primul este frica. Ce frică? Cea de a nu fi suficientă, de a nu fi îndeajuns de bună, de a nu face față… Iar frica asta mă face să muncesc “around the clock”, cum ar spune americanul, mă face să nu pot să dorm, mă face să uit să mănânc, mă face să…uit de mine și de cei din jur, mă face să ignor prieteni, cătel,familie.

Probabil unii dintre voi mi-ați spune că dacă aș munci pentru mine, simțul ăsta al datoriei s-ar simți altfel. Eu cred că vă înselați amarnic! Muncește pentru el doar cel care își cultivă propria mâncare și dacă mâine Enel decide să nu mai genereze energie electrică, el nu moare de foame, sete sau frig. Chiar dacă muncești în propria firmă, ești sclavul clienților tăi, într-un mod sau altul, tot ai deadline-uri și din proprie experienșă vă spun că propia afacere este cea mai indecentă obsesie.

Nu mă plâng, aleg întotdeauna să fac ceea ce îmi place cel mai mult, chiar dacă este greu și de multe ori trebuie să învăț mai multe, să fac eforturi.  Mi s-au oferit, pe alocuri, scurtături, dar pentru mine satisfacția de a face un lucru cu propriile puteri este mai importantă.  Nu banii mă motivează. Sunt o recompensă frumoasă, care mă ajută să trec de la o lună la alta ceva mai ușor, însă nu sunt scopul în sine al muncii mele. Ajung să mă extenuez, de multe ori, aud tot timpul reproșuri de la soț, soră, mamă, soacră, prieteni, dar…o obsesie este o obsesie, satisfacția lucrului bine făcut este drogul meu.

Însă în momente de luciditate – ca acesta- realizez că nu slujba mă ține noaptea în brațe, nu șefii îmi sterg lacrimile, când mă simt rău, nu proiectele mă țin de mână când zâmbesc și privesc cerul, de pe o bancă, în parc. Am avut momente frumoase în absolut orice slujbă pe care am făcut-o, mici momente de glorie care au rămas cu mine, însă…la finalul unei zile, rămân doar cu obsesia…

Mă numesc Iuliana și sunt dependentă de muncă. Încerc să mă tratez…

Romantismul nu trebuie sa moara!

Romantismul nu trebuie sa moara!

Oct 26

Romantismul pare să fi devenit, în societatea actuală, mai degrabă motiv de zeflemea. Să te declari romantic este ca și cum i-ai invita pe cei din jur să te considere o fire slabă, să te ia peste picior și să încerce să facă podelele să strălucească, cu ajutorul tău, în încercarea de a demonstra cât de femme fatale sau masculi feroce sunt ei.

Și totuși…romantismul a apărut ca o reacție la clasicism și monotonie. A revoluționat literatura, a revoluționat modul de comportament al oamenilor, a încurajat dezvoltarea imaginației, a dat frâu liber creativității. Dacă nu ar fi existat romantism, cred că nu ar fi existat nici bloguri. Impulsul pe care fiecare blogger l-a avut, atunci când a început să scrie, din punctul meu de vedere, își are rădăcina în romantism. A avut dorința de a schimba și a cuceri lumea!

Romantismul nu înseamnă trandafiri roșii, cine la lumina lumânărilor, șampanie, sărutări furate, suspine ascunse, Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda. Acestea sunt clișee. Romantismul este o stare de spirit, este contemplarea frumosului, este exprimarea bucuriei de a trăi. Gesturi mici, pe care le facem din suflet, în fiecare zi, pentru cei dragi, nu numai pentru persoana adorată, ar putea să vă definească drept firi romantice, fără să vă dați seama.

Sute de filme romantice încearcă să ne introducă clișee în casă, ne trezim spunându-le partenerilor noștri că vrem să se comporte ca în filme, ignorând gesturile simple, romantice, din fiecare zi.

Bărbații noștri sunt romantici, de cele mai multe ori fără să își dea seama. A fost la supermarket și ți-a adus ciocolata preferată, doar pentru că știe că îți face plăcere – este romantic. Ți-a făcut loc pe raftul de la baie, pentru că produsele tale cosmetice i-au invadat baia – iată încă un gest romantic. Ți-a pregătit vreodată, stângaci, pachețelul de mâncare pentru muncă – ai un bărbat romantic lângă tine.  Sunt o mulțime de astfel de gesturi, pe care ei le fac, zilnic, dar care ne scapă ca fiind romantice.

Personal, consider cea mai frumoasă și mai romantică declarație de dragoste două cuvinte, rostite puțin răgușit: “Bună dimineața”.  “Te iubesc” devin cuvinte banale într-o relație de lungă durată, nu îți vei aminti decât prima ocazie cu care au fost rostite, următoarele sunt acceptate ca și de la sine înțelese, iar repetate prea des, par să își piardă din magie.

Tot ce vreau să spun este că romantismul există în absolut fiecare dintre noi, chiar și în bărbații care declară sus și tare că nu sunt romantici. Gesturile mici, acestea îi dau întotdeauna de gol.

De ce scriu tocmai de romantism? Pentru că fac parte din juriul #BlogJuan și vreau să văd că bărbaților nu le este rușine să se declare, pe față, în tabăra romanticilor. Pentru că avem nevoie de romantism ca să zâmbim și să ne facem zilele mai frumoase. Pentru că…romantismul s-ar putea să-l fi omorât pe Romeo, dar numele lui este cunoscut de o lume întreagă!

P.S.: Poza este prima declarație de dragoste, primită de la soțul meu. Nu a avut curajul să rostească, pe moment, cuvintele, însă a găsit o modalitate…romantică, de a se exprima.

Etichete

Etichete

Oct 20

Dacă există o parte pe care am urât-o întotdeauna, ar fi prezentarea. Decât să îmi ceri să mă prezint, mai degrabă mă trimiți la cratiță, aș prăji cartofi cu mai mare tragere de inimă.

De vreo 2 ore încerc să fac o prezentare a ce aș vrea să iasă din partea asta de blog, dar.. ei bine, nu am decat o dorință, aceea de a avea un loc în care să pot scrie orice îmi trece prin cap, fără să ma gândesc că nu este tocmai un subiect ce se pretează pe zona de frumusețe, în care să nu mai fiu etichetată drept o bloggeriță superficială de beauty – deși recunosc, în zona asta sunt destule.

Așa că, dragele mele și dragii mei, aici va fi locul de povești personale, non-beauty-related.