A trecut un an…

A trecut un an…

Mar 14

Cuvintele nu pot descrie ziua de 14 martie, de acum un an. Dar eu vreau ca ziua aceasta să nu rămână o simplă filă în calendar….

Acum un an, soțului meu i s-a redat dreptul la o viață normală, prin transplant renal. Uitându-mă în urmă, am doar momente de luciditate, restul este o ceață amețitoare, un vârtej de vești rele, amestecat cu frânturi de speranță. Momente în care am picat, în care voiam să nu mă mai ridic de jos și lumea toată părea că se dărâmă peste mine.

După un an, lucrurile stau bine. Mai că nu-ți vine a crede, privindu-l, că are o cicatrice ce îi străbate vintrele. A trecut un an și aproape că nu știu unde s-a dus. Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Eu cred că te face și mai atent la ceea ce este cu adevărat important. Mai puternic, nu știu, știu doar că te lasă cu o frică ascunsă…

Nu vreau să vorbesc despre cum l-a schimbat pe el experiența asta, pentru că nu este locul meu, însă pot vorbi despre cum m-a schimbat pe mine…

În ultimul an mi-am pierdut mult din încrederea în mine. Iar revelația a venit doar astăzi. Am reușit timp de un an să mă ascund atât de bine și de mine, să mimez o persoană curajoasă, extrovertită, veselă, când de fapt frica este cea care m-a pus în mișcare. Am rămas cu frica că aș putea rămâne singură, așa cum am fost în cele aproape 2 luni cât EL a fost în spital. Și singură nu fizic, cât psihic. Fără acel companion care știe ce vrei să spui doar dintr-o privire, fără acea persoană care te cunoaște mai bine decât crezi tu că te cunoști pe sine și care te ajută să-ți descâlcești ițele minții când tu deja renunți, pentru că te-ai pierdut.

Nu-mi pot imagina cum i-a fost pe un pat de spital, în zona sterilă, când ne puteam doar vedea printr-un geam și nu ne puteam atinge, însă știu cât de tare mi-a lipsit sunetul răsuflării lui în nopțile nedormite și îmbrățișarea lui somnoroasă dimineața… Sună egoist, probabil, dar când nu a fost iubirea egoistă?

Sunt momente în viață când începi să prețuiești ceea ce ai, dar de cele mai multe ori acestea vin doar când ești pe marginea prăpastiei… Nu mulți au parte de ceva sau cineva să îi oprească, sunt puțini cei care învață din greșelile altora să spună “stop”.

A trecut un an și ceea ce mi-am propus a fost atins – fără evenimente medicale majore. Pentru următorul an îmi propun să învăț să spun “stop”.

Tags: ,

4 comments

  1. Clarra

    mi s-a oprit rasuflarea citind randurile scrise de tine… e bine sa inveti sa spui stop, pentru ca “sanatatea e mai buna decat toate” nu este doar o vorba in vant, ci un crunt adevar pe care ajungem sa-l intelegem cu adevarat doar cand ajungem pe marginea prapastiei… ma bucur mult pentru voi ca ati reusit sa treceti cu bine de aceasta grea incercare, si sper sa fie ultima si sa aveti o viata frumoasa si linistita :*

  2. Loredana

    Eu acum am descoperit “categoria” aceasta de postari, mi-au dat lacrimile. Stiu exact (din pacate) prin ce ai trecut.

    • bbjules

      Tot răul e spre bine de cele mai multe ori, te fac să apreciezi altfel lucrurile simple, te ajută să nu te mai scandalizezi în fața lucrurilor absolut minore. E bine, asta e tot ce contează.
      Iar partea asta a blogului e diferită un pic 🙂

Leave a Reply